Looking for something?

In Image

„Copilul lui Noe” de Eric – Emmanuel Schmitt

„Copilul lui Noe” de Eric – Emmanuel Schmitt

Toți cei care au citit măcar o carte de a lui Schmitt îl îndrăgesc inevitabil, și se întorc la cărțile lui ori de căte ori găsesc vreun titlu nou. Eu l-am cunoscut pe autor odată ce am citit „Oscar și tanti Roz”, o carte care nuștiu dacă mai are nevoie de prezentare, iar autorul a devenit unul din preferații mei.

„Copilul lui Noe” am zărit-o întămplător pe raftul de la bibliotecă și mi-am zis că trebuie neapărat s-o citesc. E o carte cu o poveste tristă, dar care are un final frumos și fericit. E o carte care ne învață că bunătatea omenească nu moare nici în cele mai grele condiții și că întotdeauna există speranță dacă continui să speri și să crezi în Dumnezeu.

Eroul cărții este un copil evreu de 7 ani, care locuiește cu familia sa în Bruxelles, acțiunea se întâmplă în timpul celui de-al doilea război mondial, iar părinții sunt nevoiți să-l părăsească pe băiat la o familie de nobili care nu puteau fi suspectați că găzduiesc evrei în timpul raidurilor armatei naziste. Viața lui Joseph însă nu este atât de ușoară și este nevoit să se refugieze într-un sat din apropierea Bruxellului împreună cu alți 270 de copii care sunt adăpostiți de un preot cu inima mare. Între timp se leagă o prietenie frumoasă între părinte și Joseph care durează toată viața. Părintele este un personaj care reprezintă binele, adevărul și speranța în ziua de mâine, iar Joseph este inocența copilăriei, întrebările care îl macină și descoperirea adevăratului evreu din el.

Cartea asta ne învață  să nu judecăm oamenii după credința lor și nici să ne ferim de ei, să învățăm să ne iubim unii pe alții indiferent în ce Dumnezeu credem și să încercăm respectăm alegerile fiecăruia.

„Să nu mă întrebați cum era mama: poate cineva să descrie soarele de pe cer? De la mama venea căldura, puterea, bucuria. Îmi amintesc mai curând de hainele pe care le purta decât de trăsăturile chipului ei. Lângă ea râdeam și niciodată nu mi se putea întâmpla nimic grav.”

„Să acuzi în loc să justifici. Să ataci când ești bănuit. Să muști mai degrabă decât să aperi.”

” Într-o clipă, am înțeles totul: Dumnezeu era acolo. Pretutindeni în jurul nostru. Pretutindeni deasupra noastră. El era aerul care se clătina, aerul care cânta, aerul care țâșnea de sub bolți, aerul care se mlădia sub cupolă. El era aerul care se colora în nuanțele vitraliilor, aerul care strălucea, aerul care scotea scântei, aerul care mirosea a mir, a ceară de albine, și a parfum de crin.”

” Religia ebraică insistă pe respect, cea creștină pe iubire. Or, mă întreb eu: nu cumva respectul e fundamental și nu iubirea? Și, de asemenea, mai ușor de atins … Să-ți iubești vrăjmașul, așa cum propune Isus, și să întinzi și celălalt obraz mi se par niște lucruri admirabile, dar greu de pus în aplicare.

Cu toate acestea, poate fi iubirea o datorie? Putem oare comanda iubirii? Nu cred. Potrivit marilor rabini, respectul e superior iubirii. El este o obligație permanentă. Asta mi se pare cu putință. Îi pot respecta pe cei pe care nu-i iubesc sau care îmi sunt indiferenți. Dar să-i iubesc? De altfel, au oare atâta nevoie să-i iubesc dacă îi respect? Iubirea e un lucru greu, n-o putem nici provoca, nici controla, nici sili să dureze. Pe când respectul …”

„Tatăl tău te iubește, Joseph. Poate există o anumită stângăcie în iubirea lui sau poate că te iubește într-un fel care ție nu-ți place, și totuși nu va mai iubi niciodată pe nimeni altcineva la fel de mult și în acest mod.”

Lectură plăcută!!!

0 Comment 1966 Views

Related Post

Leave a Reply

%d blogeri au apreciat: